Oameni uitându-se la pereti, menghina
uriasa, litere rosii pe geam, ziare în cuier, dosare grele - cam asta
este ceea ce apare în fotografiile de la expozitia Ich habe keinen Zeitraum.
Desenele sunt conturate discret pe pereti, ca si cum ar sta gata sa se stearga,
ca si cum le-ar fi fost îngaduita acolo doar o aparitie fantomatica.
Ca sa le vezi îti trebuie o apropiere speciala, unu la unu, ca într-o
conversatie soptita pentru ca interzisa. Si apoi, unele lucruri nu le poti
spune la fel peste tot - cum spune artistul, cel mai greu este sa vorbesti
celor/ despre cei pe care-i cunosti dintotdeauna.
Sau poate ca toata aceasta retinere a creionului de a se întipari prea
ferm vrea sa ne arate - subtil si rafinat - vizibilitatea redusa a artei contemporane
românesti la ea acasa? De ce desenele de la Kokerei Zollverein se auto-afirma
(desi alb pe negru si nu "negru pe alb") atât de raspicat?
Pentru ca acolo era vorba despre un loc destinat special acestui tip de interventie
în timp ce la Brukenthal gestul se tempereaza în vecinatatea maestrilor
de mult tacuti si parca peretele baroc nu tolereaza cu usurinta altceva decât
ramele aurite? Probabil ca desenele având drept tema chiar acest muzeu,
Sibiul, pe baronul von Brukenthal, ar fi fost suficiente pentru a da site-specificitatea
expozitiei. Decizia autorului de a fi de asta-data dificil vizibil/lizibil
trebuie cautata în contextul mai degraba national decât cel care
i-a oferit, temporar, spatiul, totodata acel Zeitraum care-i lipseste.
Se dovedeste ca cine vrea sa vada desenele,
le vede, cine nu poate, întreaba si i se explica, iar cine nu vrea,
se plânge ca desenele nu ies în fotografii. Cam asa s-ar sintetiza
contextul.
Dosarele continând revista 22 l-ar ilustra pe îndelete, si punctual.
S-ar vedea ca obsesiile lui Dan Perjovschi (pentru care a fost de multe ori
acuzat de radicalism) nu au nici un motiv sa dispara, câta vreme problemele
care le-au generat, în loc sa se rezolve s-au acutizat; adica nici macar
n-au fost înlocuite de altele noi: "Am senzatia ca scriu identic
despre chestii trase la indigo (…) Repet aceleasi vise." (22, nr.691)…
Repetitia, în acest caz, nu e mama învataturii, ci reactia la
stimulii, sau mai precis la lipsa de stimuli a unei lumi alienante, care nu
mai are decât memorie de foarte scurta durata, si care nu îsi
poate construi nici macar un prezent decent.
Artistul "cazut în istorie" nu e tot una cu artistul angajat.
Desenele lui Dan Perjovschi nu sunt politice, nu sunt revolutionare, nu sustin
si nu acuza, ele doar oglindesc. Fara sa exagereze, fara sa caricaturizeze,
ele reflecta o lume care le determina si careia nu i se pot sustrage.
Premiul Henkel, care a ocazionat expozitia de la Sibiu, a fost un premiu pentru
desen. Desenul lui Dan Perjovschi este un proiect in progress si în
expansiune, cel mai efemer si cel mai lucid dintre toate proiectele sale.
Europa de Est, România si Nato, Casa Poporului, scoala de arta, muzeul
înca imaginar de arta contemporana, artistii contemporani si criticii
lor - despre toate astea deseneaza si scrie Dan Perjovschi, continuând
sa semnaleze absurdul acolo unde altii îl ignora, inconsecventele acolo
unde altii le practica, confuzia acolo unde cei mai multi se simt bine în
ea. De ce se încapatâneaza sa-si pastreze aceasta pozitie chiar
si atunci când i se "sugereaza" ca exista altele mult mai
comode (si mai trendy poate, cum ar fi sa adopti ambiguitatea ca filosofie
de viata, boemia ca scuza si inconsistenta ca limbaj...)? Pentru ca este un
artist caracterizat de onestitate intelectuala si autenticitate morala, care
se articuleaza integral în lucrarile sale si nu pretinde a fi altcineva
decât este.
Raluca Voinea
